Dezvoltarea marilor orașe – singura alternativă viabilă de creștere a României?

Orașele mari ale României au ajuns să genereze în prezent peste 75% din PIB-ul României, mai mult decât o făceau în perioada comunistă.

Practic, acestea au ajuns să fie singurele care mai asigură creștere economică și un firav echilibru demografic în România, în condițiile în care cele mai multe orașe mici și mijlocii (existând evident și excepții precum Sebeș, Mioveni sau Odorheiu-Secuiesc) trec printr-un continuu și dureros declin și au ajuns să supraviețuiască de pe urma pensionarilor, a remiterilor de valută ale lucrătorilor din străinătate și a defalcărilor de la bugetul de stat. Acestea din urmă sunt cele care plătesc astăzi factura industrializării și urbanizării forțate din perioada comunistă.

De ce performează mai bine orașele mari?

Destul de simplu: concentrează oportunități (de business, de angajare, de studii, de petrecere a timpului liber etc.) care atrag forță de muncă tânără, înalt calificată, dinamică, flexibilă și proactivă, care valorifică acele oportunități și generează altele noi. Prin urmare, am considerat oportun să cercetez de unde își trag aceste orașe mari ”seva”, adică forța de muncă, cum se distribuie aceste fluxuri de inteligență în teritoriu și ce impact au ele la nivelul zonelor-sursă, de emigrație, dar și a polilor urbani-destinație.

Am ales să studiez cele mai importante 13 orașe mari din România din perspectiva dezvoltării economice, plecând de la datele recensământului din 2011.

Atunci fiecare persoană recenzată a fost întrebată dacă a locuit anterior într-o altă localitate și când și-a schimbat reședința. Prin urmare fluxurile includ și pe cei care și-au schimbat buletinul o dată ce s-au mutat și pe cei care nu au făcut încă acest lucru. Pe de altă parte, acestea reprezintă soldul istoric total al migrației, cuantificând deci persoanele în viață care au migrat din anii 30-40, în cazul celor mai vârstnice, și până în prezent. Având în vedere că orașele mici sunt în prezent principalele surse de forță de muncă tânără cu un nivel de studii peste medie și că resursele pentru studiu au fost limitate, am decis să analizez doar fluxurile de migrație dintre cele 320 de orașe din România.

Trebuie să menționez aici că acesta nu e un studiu științific propriu-zis, ci mai degrabă o schiță, care necesită încă mult efort de cercetare și rafinare a datelor, de clarificare a unor relații de cauzalitate, de analiză a efectelor la nivel teritorial s.a.m.d. Sper să am resursele pentru a continua acest proiect cândva.

Analiza pentru cele mai importante 13 orașe mari din România din perspectiva dezvoltării economice

• vezi orașul ->
• Cluj
• București
• Timișoara
• Brașov
• Constanța
• Iași
• Sibiu
• Arad
• Craiova
• Oradea
• Galați
• Ploiești
• Pitești

Cluj-Napoca

Fiind în mod tradițional un oraș cu un profil economic dominat de sectorul serviciilor (centru universitar, medical, cultural, iar mai recent pol IT și al industriilor creative), Clujul a atras un volum mai mic de locuitori din zonele rurale ale altor județe, cu precădere în perioada de industrializare forțată din epoca comunistă, necesarul de forță de muncă fiind asigurat de pe o rază relativ restrânsă, din zona de nord-vest a țării.

Totuși, dinamismul economic, social și cultural al orașului din ultimul deceniu l-a transformat în cea mai atractivă destinație a migranților din zona Transilvaniei, mai ales a studenților și a forței de muncă tinere și înalt calificate din sfera serviciilor, reușind să devanseze Timișoara și Brașovul, care mențin încă un profil economic predominant industrial și care au înregistrat un declin al populației studențești.

Astfel, aproape 50% dintre locuitorii orașului provin astăzi din alte localități, iar peste jumătate dintre aceștia din alte orașe.

Principalele 15 orașe-sursă pentru locuitorii atrași de Cluj-Napoca până în anul 2011 erau, în ordine descrescătoare: Turda, Dej, Bistrița, Gherla, Zalău, Câmpia Turzii, Baia Mare, Huedin, Alba Iulia, Satu Mare, Târgu Mureș, Oradea, București și Sibiu (între 1.500 și 8.000 de persoane fiecare).

București (inclusiv județul Ilfov, asimilat aici unei zone metropolitane a municipiului)

Capitala țării a atras cei mai mulți migranți din celelalte orașe ale țării, peste 400.000 (la care se adăugă circa 370.000 din mediul rural), deci 1 din 5 din locuitori ai municipiului s-a mutat de-a lungul vieții sale din alt oraș (și 1 din 3 dintr-o altă localitate, fie ea urbană sau rurală). Aria de atracție a Capitalei cuprinde practic toată țara, însă se observă diferențe substanțiale între regiunile extra-carpatice și cele intra-carpatice. Muntenia, Oltenia, Dobrogea și Moldova au generat peste 90% din resursele de muncă atrase de București, în timp ce Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul sub 10%. Criteriul distanței și al accesibilității a contat, evident, în atragerea de noi locuitori, însă nu a fost singurul, după cum demonstrează valorile scăzute ale imigrației din sudul Transilvaniei, mai apropiată de Capitală decât nordul sau centrul Moldovei, pentru care Bucureștiul a fost principala destinație, în pofida distanței considerabile. Prin urmare, excedentul de forță de muncă existentă la nivelul orașelor-sursă (cele din Moldova fiind caracterizate istoric printr-o rată a natalității mai ridicate), nivelul de dezvoltare socio-economic existent la nivelul acestora, (mai ridicat în zonele intra-carpatice, ceea ce explică stabilitatea mai ridicată a populației din acele zone), dar și elemente culturale (tendința spre mobilitate mai scăzută în Banat și Transilvania, componența etnică a populației, diferențele culturale dintre regiunile române, separate administrativ timp de sute de ani etc.) au reprezentat elemente la fel de importante la luarea deciziei de a se muta în Capitală.

Principalele 15 orașe care au furnizat Bucureștiul noi locuitori și, implicit, resurse de muncă, erau în 2011, în ordine descrescătoare și în termeni absoluți: Ploiești, Buzău, Constanța, Brăila, Pitești, Alexandria, Craiova, Galați, Giurgiu, Iași, Călărași, Bacău, Slobozia, Târgoviște, Roșiorii de Vede, Brașov și Focșani (între 6.000 și 15.000 de persoane fiecare). Privită în termeni relativi (adică raportându-ne la populația totală născută în orașul-sursă), cele mai afectate de migrația către București au fost orașe precum Răcari, Fierbinți-Târg, Videle, Lehliu-Gară, Fundulea, Urziceni, Alexandria, Roșiorii de Vede, Budești, Mihăilești, Giurgiu, Călărași, Găești, Slobozia, Turnu Măgurele, Oltenița, Câmpulung (Muscel), Câmpina, Buftea, Corabia, Bolintin-Vale, Drăgășani, Zimnicea, Drăgănești-Olt, Pogoanele, Bălcești, Horezu, Făurei sau Căzănești – de unde au plecat între 10% și 50% din totalul locuitorilor.

Timișoara

Cu un profil industrial foarte pronunțat încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea (într-o Românie predominant agrară mai ales în partea ei de sud și de est), un nivel de dezvoltare socio-economică situat mult peste media națională, recunoscută pentru tradiția sa multietnică, mediul cosmopolit și fiind amplasată într-o regiune cu un profil demografic de tip occidental (cea mai mică rata a natalității din România, din perioada interbelică și până în anii 90, ceea ce a condus natural la un deficit între cererea și oferta de forță de muncă, dar și la numeroase bancuri pe această temă), Timișoara a atras, după București, cei mai mulți imigranți, circa 175.000, dintre care peste 100.000 din alte orașe. Practic, mai mult de jumătate dintre locuitorii orașului s-au mutat din altă localitate, procent mai ridicat decât în cazul Capitalei. Aria de atragere a Timișoarei este una surprinzător de extinsă, orașul dominând categoric regiunea Banatului, a Crișanei și Maramureșului, partea de sud-vest a Transilvaniei și partea de vest a Olteniei, însă mulți locuitori s-au mutat și din centrul Transilvaniei sau din nordul Moldovei (Bucovina). În mod evident, atractivitatea Timișoarei a neglijat criteriul distanței în acest din urmă caz, Bucovina fiind mult mai apropiată geografic de alți poli importanți, precum Cluj-Napoca și Iași.

Principalele 15 orașe care au furnizat cei mai mulți locuitori Timișoarei până la nivelul anului 2011 erau, în ordine descrescătoare: Lugoj, Reșița, Drobeta Turnu Severin, Arad, Caransebeș, Deva, Hunedoara, Sânnicolau Mare, Făget, Târgu Jiu, Deta, București, Oradea, Oravița și Recaș (între 1.500 și 7.000 fiecare).

Brașov

Este polul urban din România în care procesul de industrializare forțată a fost poate cel mai vizibil, astfel încât în 1990 ajunsese să fie al doilea oraș al țării în termeni de populație, număr de salariați și producție industrială. Această dezvoltare exponențială a sectorului industrială, coroborată cu amplasarea orașului într-o zonă cu o rată a natalității medie (spre comparație cu Moldova, de exemplu), a condus la antrenarea unor fluxuri migratorii importante dinspre regiunile învecinate, avantajate și de statutul orașului de nod de comunicații și de amplasarea sa în zona centrală a țării. Peste jumătate dintre locuitorii orașului locuiseră astfel anterior în altă localitate, cei mai mulți în mediul rural. Totuși, reculul sau chiar dispariția marilor întreprinderi comuniste de după 1990 a condus la diminuarea atractivității orașului, care a intrat treptat în sfera de atragere a Capitalei, aflată la o distanță relativ redusă, astfel încât emigrația dinspre Brașov către București este cea mai ridicată dintre toate județele transilvănene. Totuși, orașul se află pe un trend economic crescător în ultimii ani și continuă să polarizeze partea de sud-est a Transilvaniei și chiar o parte din Moldova, zonă de unde a atras resurse masive de forță de muncă în perioada comunistă.

Principalele 15 orașe care au furnizat noi locuitori Brașovului, până la nivelul anului 2011, erau: București, Făgăraș, Buzău, Sfântu Gheorghe, Zărnești, Săcele, Sibiu, Bacău, Codlea, Vaslui, Iași, Întorsura Buzăului, Brăila, Rupea și Cluj-Napoca (între 1.000 și 5.000 fiecare). Trebuie totuși făcută mențiunea că în cazul municipiilor București și Cluj-Napoca o parte dintre migranți sunt cel probabil persoane care nu s-au născut în respectivele orașe, ci au locuit temporar acolo, înainte de a se muta, fie pentru studii, fie pentru a lucra.

Constanța

În calitatea sa de principal port maritim și centru turistic al țării, puternic susținut prin investiții publice strategice în perioada comunistă, Constanța a devenit un pol urban atractiv pentru forța de muncă din întreaga țară. Astfel, peste 40% dintre locuitorii orașului au locuit anterior în alte localități, dintre care circa 50.000 în alte orașe din România. Zona de atracție maximă a orașului o reprezintă evident Dobrogea, la care se adaugă estul Munteniei și mai ales Moldova, în pofida distanței relativ ridicate față de aceasta din urmă. Este evident că în cazul Munteniei, Constanța s-a aflat într-o competiție dezechilibrată cu Capitala, ceea ce a condus la importul masiv de forță de muncă din zona Moldovei, o regiune cu resurse de muncă excedentare, pe fondul unei natalități mai ridicate. Nu în ultimul rând, municipiul Constanța însuși se află în top 5 orașul-sursă de noi locuitori pentru București.

Principalele 15 orașe-sursă de populație pentru Constanța erau, în 2011, în ordine descrescătoare, următoarele: Medgidia, Mangalia, Tulcea, Băneasa, Năvodari, Brăila, Fetești, Babadag, Galați, Hârșova, Negru Vodă, Iași, București, Murfatlar și Călărași (între 1.000 și 7.000 de persoane fiecare).

Iași

Deși se află în centrul regiunii care a dispus de cea mai ridicată rata a natalității și, implicit, de cele mai însemnate resurse de muncă din România, și că este cel mai important centru universitar, economic și cultural al Moldovei, Iașiul a atras mai puține resurse de muncă externe decât orașele de talie similară. Printre cauze se numără, evident, concurența manifestată de alți poli urbani, precum Bucureștiul, Brașovul, Constanța, Galațiul sau chiar Timișoara și Clujul, dar și performanțele economice mai scăzute din ultimele două decenii, mai ales ca urmare a distanței mari față de granița de vest a României. Aria de atracție maximă a orașului este, la rândul său, limitată geografic la zona Moldovei, mai precis la zona central-nordică a acesteia (județele învecinate Iașiului). Totuși, statutul de centru universitar și dezvoltarea sectorului serviciilor din ultimii ani creează premisele pentru creșterea polarizării pe care orașul o manifestă în regiunea Moldovei. În oraș trăiesc în prezent peste 60.000 de persoane născute în alte orașe din țară, la care se adăugă încă peste 70.000 proveniți din mediul rural, în timp ce doar circa 60% dintre locuitori s-au născut în municipiu.

Principalele 15 orașe care au furnizat resurse umane Iașiului, până la orizontul anului 2011, erau, în ordine descrescătoare: Botoșani, Vaslui, Pașcani, Roman, Târgu Frumos, Bârlad, Bacău, Piatra-Neamț, Huși, Hârlău, Suceava, Podu Iloaiei, Dorohoi, Galați și București (între 1.500 și 6.000 fiecare).

Sibiu

Deși nu este unul dintre polii de creștere nominalizați ai României, performanțele sale în plan economic, turistic, social și cultural l-au făcut un pol de atracție pentru locuitorii din alte zone ale țării, încă din perioada interbelică, pe fondul deficitului de forță de muncă locală, mai ales în industrie, apoi și în servicii. Peste 20% dintre locuitorii Sibiului s-au mutat din alt oraș din țară, iar aproape 30% din mediul rural, astfel încât doar 1 din 2 sibieni e născut în oraș. Atractivitatea Sibiului se menține ridicată și în prezent, fiind unul dintre orașele cu cele mai ridicate salarii din țară și cu o calitate a vieții mult peste medie. Zona de atracție maximă a orașului cuprinde zona central-sudică a Transilvaniei și nordul Olteniei, unde concurează cu polii urbani Brașov, București, Cluj-Napoca, Timișoara și Craiova, dată fiind poziția sa geografică centrală în context național.

Principalele 15 orașe care furnizaseră resurse de muncă municipiului Sibiu, erau, la nivelul anului 2011, în ordine descrescătoare, următoarele: Mediaș, București (o parte fiind persoane care au locuit doar temporar în Capitală), Râmnicu-Vâlcea, Agnita, Cisnădie, Săliște, Avrig, Ocna Sibiului, Tălmaciu, Brașov, Făgăraș, Sighișoara, Cluj-Napoca, Sebeș și Târnăveni.

Arad

Ca și Sibiul, Aradul nu a fost desemnat în anul 2008 pol urban de creștere, însă orașul a continuat să rămână în ultimul secol un centru de atracție pentru forța de muncă din alte regiuni ale țării. Profilul economic al orașului este dominat de un puternic sector industrial, cu o lungă tradiție, ca și cel al Timișoarei, aflată la doar câteva zeci de kilometri distanță (context în care cele două orașe formează în fapt un sistem urban) care a necesitat aportul masiv de forță de muncă atât din alte localități urbane, cât și rurale, mai ales în contexul în care rata natalității din județ a fost cea mai scăzută din România în perioada comunistă. Astfel, circa 80.000 de arădeni provin din alte localități, dintre care aproape 50.000 din mediul urban. Aria de polarizare maximă a orașului cuprinde zona Banatului, respectiv a Crișanei și Maramureșului.

Principalele 15 orașe care au furnizat de-a lungul timpului resurse umane Aradului, până la momentul anului 2011, erau, în ordine descrescătoare, următoarele: Timișoara, Ineu, Chișineu-Criș, Lipova, Oradea, Pecica, Sântana, Sebiș, București, Curtici, Pâncota, Vișeu de Sus, Hunedoara, Cluj-Napoca și Deva (între 500 și 4.000 de persoane fiecare).

Craiova

Este principalul pol urban din partea de sud-vest a României, un oraș cu o îndelungată tradiție administrativă, dar și un important centru economic și universitar, care polarizează regiunea istorică a Olteniei. Acesta a trecut în perioada comunistă printr-un amplu proces de industrializare, care a implicat atragerea de noi resurse de muncă din județele învecinate, însă aria de polarizare a orașului a continuat să rămână restrânsă la zona Olteniei, în contextul competiției din partea altor poli urbani mai atractivi, mai ales din partea Bucureștiului și a Timișoarei. Cu toate acestea, mai mult de unul din trei locuitori ai Craiovei au locuit anterior într-o altă localitate, dintre care 40% într-un alt oraș.

Orașele care au furnizat, de-a lungul timpului, cele mai multe resurse umane Craiovei erau, la nivelul anului 2011, următoarele (în ordine descrescătoare): Băilești, Segarcea, Filiași, Calafat, Caracal, București, Târgu Jiu, Drobeta Turnu Severin, Slatina, Balș, Dăbuleni, Corabia, Bălcești, Bechet și Timișoara (între 500 și 3.500 de persoane fiecare).

Oradea

Beneficiind de o poziție favorabilă, la granița de vest a României, principala poartă de ieșire și intrare a mărfurilor și persoanelor în țara noastră, dar și de o bază industrială moștenită încă din secolul al XIX-lea, Oradea a atras un volum important de forță de muncă din alte zone ale țării. Afirmarea după 1990 ca centru universitar, iar mai apoi ca destinație pentru investitorii străini au întărit atractivitatea orașului, în pofida faptului că nu a fost desemnat pol urban de creștere și că se află într-o permanentă competiție cu orașe importante, precum Clujul, Timișoara sau Aradul. Astfel, Oradea a atras de-a lungul timpului peste 80.000 de noi locuitori, dintre care circa 35.000 provenind din alte orașe. Aria de polarizare tradițională a orașului este zona Banatului și a Crișanei și Maramureșului, dar și vestul Transilvaniei, deci fluxurile de migrație au fost în general pe distanțe scurte și medii.

La nivelul anului 2011, principalele 15 orașe-sursă de noi locuitori pentru Oradea erau, în ordine descrescătoare: Marghita, Beiuș, Salonta, Aleșd, Săcueni, Cluj-Napoca, Ștei, Timișoara, Arad, București, Valea lui Mihai, Șimleu Silvaniei, Satu Mare, Zalău și Baia Mare.

Galați

Asemenea municipiului Brașov, Galațiul a fost unul dintre etaloanele procesului de industrializare și urbanizare forțată în perioada comunistă, mai ales o dată cu înființarea și dezvoltarea Combinatului Siderurgic, una dintre cele mai mari uzine de profil din Europa, la acel moment. Zeci de mii de persoane au fost aduse din diferite zone ale țării pentru a lucra în Galați, cele mai multe provenind din zona de sud a Moldovei, din nordul Munteniei și al Dobrogei. O dată cu trecerea la economia de piață și declinul industriei siderurgice, dar și pe fondul izolării orașului față de coridoarele majore de transport și de granița de vest, atractivitatea municipiului a scăzut dramatic, ajungând să devină în ultimii 20 de ani o zonă de emigrație externă și internă, mai ales către București. În Galați trăiesc astăzi circa 90.000 de persoane care s-au mutat de-a lungul vieții din altă localitate, dintre care doar puțini peste 25.000 provin din mediul urban, profilul industrial dominant al orașului făcând necesară atragerea de forță de muncă rurală, cu un nivel mai scăzut de calificare.

Principalele 15 orașe care au furnizat de-a lungul timpului resurse umane municipiului Galați erau, la momentul 2011, în ordine descrescătoare, următoarele: Brăila (oraș alipit de Galați, cele două centre urbane formând un sistem urban), Tecuci, Târgu Bujor, Bârlad, București, Focșani, Iași, Berești, Tulcea, Brașov, Murgeni, Vaslui, Constanța, Bacău și Buzău.

Ploiești

Deși aflat în zona de polarizare maximă a Capitalei, de care îl despart doar 60 km, municipiul Ploiești rămâne cel mai mare și mai atractiv pol urban din regiunea Munteniei. Îndelungata sa tradiție în domeniul prelucrării petrolului și a altor activități productive, dezvoltată în perioada comunistă, investițiile atrase de parcurile industriale din zonă după 1990, statutul de centru universitar, costul mai scăzut al vieții în comparație cu Bucureștiul, precum și amplasarea într-o zonă cu o densitate foarte ridicată a populației rezidente în orașe mici și comune, a condus la atragerea de resurse de muncă, mai ales din zona subcarpatică Munteniei. În municipiu trăiesc aproape 80.000 de persoane care s-au mutat din alte localități, dintre care jumătate provin din alte orașe.

Principalele 15 orașe-sursă de noi locuitori pentru municipiul Ploiești erau, la recensământul din 2011, următoarele (în ordine descrescătoare): București, Câmpina, Vălenii de Munte, Urlați, Mizil, Buzău, Băicoi, Boldești-Scăieni, Breaza, Slănic (PH), Brașov, Sinaia, Comarnic, Târgoviște și Plopeni.

Pitești

Este al doilea centru urban ca importanță al Munteniei, o regiune dominată autoritar de București, în care s-a investit masiv în perioada comunistă. Spre deosebire de alți poli urbani care au beneficiat de același sprijin puternic în perioada industrializării forțate și a economiei de tip centralist, profilul industrial al Piteștiului l-a ajutat să rămână competitiv și după 1990, mai ales ca urmare a succesului privatizării și dezvoltării uzinei de autoturisme Dacia-Renault, care a condus la creșterea numărului de locuri de muncă din domeniu. De asemenea, universitățile publice și private din municipiu au reușit să atragă mai mulți studenți decât cele din Ploiești, transformând orașul în principalul centru universitar din regiune. Aria de polarizare a orașului cuprinde zona centrală a Munteniei, precum și estul Olteniei, la concurență cu Craiova, Sibiul, Ploieștiul, Brașovul și mai ales Bucureștiul. Piteștiul a atras până în prezent circa 30.000 de locuitori din alte orașe, la care se adaugă aproximativ 50.000 din mediul rural.

Principalele 15 orașe care au furnizat de-a lungul timpului noi locuitori Piteștiului sunt, în ordine descrescătoare: Câmpulung (Muscel), Costești, Curtea de Argeș, Mioveni, Ștefănești (Argeș), Slatina, Râmnicu-Vâlcea, Topoloveni, Găești, Brașov, Scornicești, Craiova, Târgoviște, Ploiești și Drăgășani.

• alege alt oraș ^

Câteva concluzii preliminare ale demersului meu de cercetare

1. Orașele mici sunt primele care plătesc factura greșelilor de planificare urbană din perioada comunistă.
   
   Dacă în perioada comunistă orașele mari se ”alimentau” cu resurse umane și cu forță de muncă cu un nivel scăzut de pregătire din zonele rurale exclusiv agricole, astăzi principalele fluxuri provin din orașele mici și mijlocii (mai ales din cele sub 50.000 de locuitori), cele mai multe rezultate în urma procesului de industrializare și urbanizare forțată din perioada comunistă. Aceste orașe sunt primele care plătesc factura greșelilor de planificare urbană și de sistematizare a teritoriului făcute în anii 60-80, iar declinul lor postdecembrist nu s-a oprit. Cele mai afectate sunt evident orașele monoindustriale și miniere (de ex. Petroșani, Lupeni, Vulcan, Motru, Onești, Turnu Măgurele etc.), a căror revitalizare, dat fiind exodul intern și extern al forței de muncă cu pregătire superioară, pare greu de obținut într-o economie globală în care sectorul serviciilor cu valoare adăugată, și nu industria, este singurul care poate genera creștere economică și dezvoltare pe termen lung. Putem spera la o reindustrializare a lor, o dată cu investițiile în infrastructura de transport, ca soluție de primă necesitate și ca etapă a unei dezvoltări economice organice, dar nu ne mai aflăm în anii 60-70, nici chiar 90 … deci nu ar trebui să fim foarte optimiști.
2. Migrația tinerilor cu nivel ridicat de instruire, dinamici și ambițioși din orașele mici dă naștere unui cerc vicios al declinului acestora.
   
   Se observă și o modificare calitativă a migranților după 1990, în sensul că nivelul de instruire al celor care migrează către orașele mari a crescut semnificativ. Migrează mai ales absolvenții de liceu, care urmează cursuri universitare în marile centre urbane și care apoi rămân, în număr mare, în aceste orașe, unde au acces la locuri de muncă (nu neapărat în domeniul studiilor finalizate), mai ales în sectorul serviciilor (IT&C, comerț, servicii financiare, outsourcing, consultanță, medicină, învățământ superior etc.), dar și la un nivel al calității vieții superior celui din orașele de proveniență. Acest trend conduce, în mod evident, la amplificarea creșterii orașelor mari și la reducerea treptată a principalei resurse de dezvoltare a orașelor mici și mijlocii – forța de muncă. Paradoxal, deși nivelul de salarizare din orașele mici este mult inferior celor din orașele mari, investitorii continuă să le prefere pe cele din urmă, tocmai din cauza efectului de concentrare al resurselor de muncă adecvate. În mod similar, migrația din orașele mici conduce la dispariția masei critice pentru furnizarea de servicii de calitate în acele orașe. Niciun investitor privat nu va deschide o școală privată sau un club sportiv într-un oraș în care media de vârstă a populației depășește 50 de ani, pentru că e ușor de anticipat că nu va avea suficienți clienți. Vorbim așadar de un cerc vicios al subdezvoltării orașelor mici, prin care România rurală a trecut deja în perioada comunsită și vedem astăzi efectele…
3. Orașele mari atrag noi locuitori nu doar prin oferta de locuri de muncă mai diversificată, ci și prin calitatea mai ridicată a vieții, care tinde să se alinieze la standardele europene.
   
   În altă ordine de idei, și în ipoteza în care orașele mici ar avea o ofertă de locuri de muncă suficientă și atractivă, este greu de crezut că procesul de ”brain-drain” (cum e cunoscut exodul eminenței cenușii) către marile orașe s-ar stopa, pentru că acestea nu pot oferi o calitate a vieții comparabilă (în termeni de ofertă culturală și de oportunități de petrecere a timpului liber, de servicii educaționale, de sănătate, sociale etc.). Spre exemplu, municipiul Sebeș este recunoscut ca având o rată foarte scăzută a șomajului și ca fiind un ”hotspot” pentru investitori, dar continuă să înregistreze o migrație importantă a tinerilor către Cluj-Napoca, Sibiu sau Timișoara. Nu toți aceștia vor dori să se întoarcă și să lucreze într-o fabrică de componente auto locală, în pofida salariilor peste medie, ci poate într-o universitate, o firmă de consultanță sau la o mare companie de IT amplasată în orașele sus-menționate, care e greu de crezut că își vor deschide filiale în Sebeș, din aceleași rațiuni legate de disponibilitatea forței de muncă și a masei critice de populație.
4. Orașele mari nu sunt pregătite pentru fluxuri mari de noi locuitori, infrastructura lor fiind subdimensionată încă din perioada comunistă.
   
   Fluxurile de resurse umane atrase de orașele mari au crescut în ultimii ani în pofida regresului demografic, printre motive fiind faptul că tot mai mulți tineri doresc să urmeze studii superioare, dar și oferta deficitară de locuri de muncă din localitățile de proveniență. Cele mai multe orașe mari din România nu au fost însă pregătite pentru acest aflux de populație, deși nu au înregistrat, per ansamblu, o creștere semnificativă a populației, ci din contră în cazul unora (Brașov, Constanța, Craiova etc.), o parte din populația ocupată în sectorul industrial care a migrat de la sate în perioada comunistă revenind în localitățile de baștină, din cauza costului prea ridicat al vieții. Totuși, aceste orașe au moștenit o infrastructură de transport, de locuire, de servicii publice etc. subdimensionată încă din perioada comunistă. Aceasta justifică în mare parte (nefiind, evident, singura cauză) prețul actual foarte ridicat al locuințelor din orașele mari (mai ales București sau Cluj-Napoca), deficitul de locuri de parcare, supra-aglomerarea mijloacelor de transport în comun, existența de străzi neasfaltate sau lipsite de utilități la periferii – cartierele cu vile sau case de tip ”plombă” apărute în jurul acestor poli în ultimii 10-15 ani etc.
5. Orașele mari au fost, prin creșterea lor economică din ultimii ani, un debușeu pentru forța de muncă excedentară din orașele mici și au frânat migrația masivă a specialiștilor.
   
   Este evident, deci, că dezvoltarea marilor orașe se decontează actualmente de către orașele mici ale României, care vor avea probabil un destin asemănător cu al satelor din care au emigrat muncitorii din industrie în perioada comunistă: depopulare, sărăcie, lipsa masei critice pentru furnizarea unor servicii publice de calitate, bugete locale insuficiente, deficit de forță de muncă înalt calificată (medici, profesori, funcționari publici etc.) – un cerc vicios care, oricât de optimiști am fi, e greu de oprit. E simplu să ne punem fiecare din noi în pielea celui care emigrează dintr-un oraș de câmpie prăfuit și locuit preponderent de pensionari și familii sărace, fără un liceu sau un spital de calitate, într-unul dintre marile orașe ale României, unde putem găsi un job rezonabil plătit, unde există o ofertă permanentă de evenimente culturale, universități, școli sau licee cu predare în diferite limbi străine, cabinete medicale profesioniste etc. Ce ne-ar determina să ne întoarcem în localitatea de baștină … sincer vorbind? Totuși, înainte de a judeca în termeni de câștigători și perdanți, de alb și negru, trebuie să ne întrebăm ce s-ar fi întâmplat în lipsa acestor orașe mari în ultimii 20-25 de ani? Din această perspectivă, orașele mari au fost un debușeu pentru forța de muncă excedentară din orașele mici și din mediul rural, care probabil ar fi emigrat în număr și mai mare. Deci nu am fi avut 2-3 milioane de români care lucrează în străinătate, ci vreo 5. Pe de altă parte, orașele mari au dus greul creșterii economice, așa firavă cum este, a României. Fără aportul lor, am fi avut și acum o structură economică de tip (central)african, în care sectorul serviciilor cu valoare adăugată, în care lucrează majoritatea celor din jurul nostru care se apropie de un standard de viață occidental (IT-iști, consultanți, ingineri, arhitecți, profesori universitari, chiar și medici mai norocoși), nu ar fi existat. Am fi fost o țară cu milioane de oameni care lucrau rudimentar în agricultură și în industrii lohn sau care valorificau materii prime locale și forța de muncă ieftină.

Ar mai fi multe de spus, chiar și în această etapă preliminară a cercetării … cu siguranță fiecare dintre noi poate vedea această problemă din propria perspectivă.

Unii vor spune că e bine că orașele mari s-au dezvoltat și că se bucură că trăiesc în ele, în timp ce alți vor deplânge destinul nemilos al orașelor mici și vor deveni nostalgici la amintirea locului în care au copilărit.

Până la urmă, a fost un fenomen care s-a produs, se produce și în prezent și căruia nu i ne putem opune individual, indiferent de opinii. De asemenea, unii teoreticieni ai dezvoltării spun că nu e indicat să te opui unui fenomen natural, ci cel mult să-l temporizezi, să te asiguri că e treptat, că îți lasă un timp de adaptare și că nu creează dezechilibre majore (cum a fost, spre exemplu, cel de industrializare și urbanizare impus de comuniști de prin anii 60).

Ce fac autoritățile, fie cele centrale, fie cele locale, în fața acestui fenomen de concentrare a dezvoltării în jurul marilor centre urbane ale țării?

Să începem prin a recunoaște sincer, fără a exonera de obligații sectorul public, că a te opune sau chiar a însoți un fenomen natural e dificil. La nivel strategic, prin Strategia de Dezvoltare Teritorială a României pentru orizontul 2035, care va fi aprobată de Guvern în perioada imediat următoare, autoritățile și-au propus să sprijine, inclusiv financiar, dezvoltarea marilor orașe ca singurii poli cu adevărat viabili de creștere economică. Așadar, o strategie axată pe valorificarea oportunităților și a punctelor tari, absolut corectă din punct de vedere teoretic. Evident, aceasta nu presupune abandonarea completă a orașelor mici și mijlocii, sau a mediului rural, care încă beneficiază poate de cele mai substanțiale investiții publice. Așadar, un compromis, cel puțin declarativ. Însă adevărata problemă care se pune aici e cea a oportunității investițiilor publice.

Merită oare să mai investim în orașele mici, conștienți fiind că declinul lor va continua inevitabil? Merită să mai construim școli sau spitale în orașe de 10.000 de locuitori sau mai bine să investim în orașele mari, care deservesc 200 -300.000 de oameni?

Sunt zeci de argumente pro și contra. Sectorul privat a decis pe criterii simple: investim acolo unde avem forța de muncă și clienți suficienți, încât să fie rentabil. Este aproape evident că investițiile private vor merge în proporție covârșitoare către orașele mari în anii ce vin. Prin urmare, o altă întrebare ar fi: să investim banii publici astfel încât să însoțim și să potențăm investițiile private din orașele mari sau să compensăm lipsa lor, investind în orașele mici și în mediul rural?

Până la urmă, totul se reduce la o alegere grea, dar necesară.

Probabil că cea mai proastă variantă ar fi să continuăm politica din ultimii 25 de ani, aceea de a da câte puțin tuturor, și orașelor mari, și celor mici, și satelor, indiferent dacă au sau nu nevoi reale (vezi zecile de sisteme de canalizare nefuncționale din lipsă de gospodării care să se conecteze sau școlile noi/reabilitate din mediul rural care s-au închis din lipsă de elevi), în lipsa unei opțiuni ferme de dezvoltare.

Nu mi-am propus să ofer eu soluții, deși probabil că intuiți opțiunea mea. Nici nu știu dacă cuvântul ”soluții” e cel mai adecvat în cazul de față, pentru că vorbim, cum spuneam, de un fenomen natural, de decizii individuale, pe care le putem influența, dar nu forța. Ultimul lucru pe care ni l-am dori ar fi o intervenție brutală a autorităților, pe model comunist, care în urmă cu doar 30-40 de ani lăsa suspendați milioane de români, mutați aproape cu forța de la sat la oraș. Pentru vecinii lor rămași în sate ei erau orășeni, iar pentru orășenii veritabili erau încă țărani. Așadar, erau suspendați într-o problemă de identitate și nu cred că ne mai dorim încă un proces atât de dureros. Am vrut doar să aduc în prim plan un aspect al realității românești din ultimii 25 de ani, care ne-a angrenat pe mulți dintre noi și pe care nu putem să-l ignorăm. O parte din prezentul nostru la care putem cugeta fiecare.

Notă: Mulțumesc pentru sprijinul tehnic acordat de Lector Univ. Dr. Ciprian MOLDOVAN și de Bogdan Eugen DOLEAN, masterand la Facultatea de Geografie a UBB Cluj-Napoca, respectiv Ștefanei și lui Marcel pentru inspirație.

Scriem povestea afacerii tale și o spunem lumii

Îți facem povestea cunoscută prin comunicate de presă, articole și postări pe social media care rezonează cu publicul tău țintă, conținut distribuit prin intermediul rețelei noastre de parteneri.

Vezi detalii

Servicii Cluj

Made in Cluj

Catalogul producătorilor clujeni.

Vezi produsele