Despre Deceneu, societatea civilă şi potenţialul românilor de a face lucruri mari
Într-un moment de omorât timpul pe net, când Facebook-ul şi-a pierdut farmecul (după a o mia verificare) şi după ce m-am pus la subiect cu toată presa din România, am aterizat, cum inevitabil se întâmplă în asemenea momente, pe YouTube. Acest minunat motor de procrastinare are puterea de seducţie a unei sirene. Ştiţi regula: te uiţi la un videoclip, după aia la altul, şi la altul, şi aşa mai departe… până îţi dai seama că ţi-ai propus să te duci la culcare cu două ore în urmă.
Ei bine, prins în mrejele YouTube-ului în acea seară, am dat, din nou, peste o melodie care o ascultam cu plăcere acum câţiva ani – „7 Zile” a lui Deceneu (de unde vine şi titlul eseului ăsta). Am ascultat melodia de câteva ori – să îmi intre bine în sistem şi să recuperez, cumva, toţi anii în care nu i-am dat atenţie. După câteva audienţe, şi după ce m-am pus să caut şi alţi artişti din vremea aceea, am fost lovit de un moment de melancolie. Oare ce s-o fi întâmplat cu Deceneu? De ce nu mai cântă? Pe unde e? Cu ce se ocupă?
De la întrebări despre Deceneu, am ajuns, vrut-nevrut, la întrebări despre condiţia artei în România. De ce e aşa de caducă? De ce nu are impact mai mare?… De ce nu mai avem Atomic?
De la condiţia artei în România, am ajuns, pe principiul bulgărului de zăpadă, la întrebări despre societatea civilă. Este o campanie de genul „Salvaţi Roşia Montană” un fenomen singular şi efemer? Ştiu românii să îşi facă vocea auzită sau sunt mai degrabă o masă de manevră? Cum am putea să ne implicăm mai mult în bunul mers al lucrurilor în România? Cum putem să dăm glas mai eficient unor idei comune? Suntem damnaţi ca tot ceea ce este bun la noi să dispară? Suntem victime ale spiritului mioritic şi fatalismului?
Primul meu instinct când am ascultat „7 zile” a fost să văd în Deceneu un epitom al lucrului făcut pe jumătate la români. Un efort început şi niciodată terminat – pe filiera „suntem buni la idei da mai puţini buni la punerea în practică”. În aceiaşi oală cu Deceneu m-am pus să îi arunc repede pe alţii care nu au rezistat probei timpului, gen RACLA şi Moromeţii.
În momentul în care am fost gata să arunc toată mişcarea muzicală din România într-un mormânt comun, mi-am adus aminte de formaţile pornite în vremea aceea care încă activează cu succes – gen Paraziţii. Mi-am adus aminte că aceste prime formaţii au pornit o mişcare artistică de anvergură la noi în ţară, şi au schimbat până la urmă industria muzicală. Chiar dacă rock-ul este stilul meu de muzică preferat (şi acest stil domină în colecţia mea muzicală), ascult mult mai multe formaţii rap de la noi – îmi plac mai mult, şi acolo găsesc mai des un mesaj care să mă reprezinte.
Mi-am adus de asemenea aminte că până la urmă totul este efemer în lume, şi că eu, ca orice român, sunt câteodată încercat de puseuri de melodramatism. Îmi place şi mie să-mi mai plâng de milă, şi ştiu să îmbrac totul într-un voal negru când am chef. De exemplu, când vreau să demonstrez prietenilor străini că am monopolul asupra amărăciunii, le spun că m-am născut în cei mai grei ani ai comunismului, că mi-am petrecut copilăria în una din cele mai grele tranziţii din Europa de Est, şi că am intrat în câmpul muncii în plină criză economică mondială. O spun cu un oarecare amuzament, pentru că nu prea am multe motive să mă plâng. Am avut, în mare, o viaţă minunată şi noroc cu carul.
La fel cred că generaţia noastră este foarte norocoasă. Nu am avut noi oportunităţile avute de cei din Vest, nu ne-am bucurat de aceiaşi bunăstare, şi nu am avut norocul unor instituţii şi al unui sistem bine puse la punct. Ni s-a oferit însă şansa să luptăm şi să schimbăm ceva. De câte ori mă plimb prin Vest dau de oameni deştepţi, frumoşi, şi buni – oameni cu care îmi face mare plăcere să-mi petrec timpul. Rar însă am găsit oameni cu foame şi poftă de luptă. Generaţia Vestică este în mare parte născută şi crescută într-un mediu aşezat şi bine legat. Mai toate luptele lor au fost luptate deja de generaţile anterioare. Schimbarea le-a fost „furată” de părinții şi bunicii lor. Cănd pornesc şi ei la luptă, o fac de multe ori pentru motive triviale, şi fără o motivaţie sănătoasă.
În România, noi suntem schimbarea. Noi suntem noua armată. Şi, din fericire, avem şi multe de schimbat. Trăim într-o ţară care ne oferă oportunitatea unică să ajutăm la clădirea ei. Trăim într-o ţară în care putem genera schimbare, şi avem acum şansa să vedem această schimbare în timpul vieţii noastre – nu mai trebuie să ne sacrificăm pentru copiii, nepoţii, şi strănepoţii noștri … putem să o facem pentru noi. Mulţi o fac deja.
De fiecare dată când ajung acasă rămân mut să văd cu câtă pasiune se aruncă cei din jurul meu în lupte de tot felul. Unii pornesc firme, alţii scriu, alţii creează, şi alţii pornesc câte o mişcare. Există o forfotă pe care nu am văzut-o în nici un alt loc – şi am avut norocul să mă perind prin multe ţări. În România musteşte ceva. Nu ştiu exact ce, dar oamenii fac de toate … fac film, fac muzică, fac dans, fac teatru, fac pictură, fac design, scriu cărţi şi poezii. Indubitabil sunt şi puţin orbit de dragostea mea de ţară, dar dincolo de patriotismul de expat, cred că se petrece ceva în România – ceva bun.
Da, viaţa noastră în tranziţie a fost marcată de efemeritate şi de eforturi nerăsplătite. Ultimele decenii din istoria României au reprezentat o continuă schimbare şi nu am avut luxul status-quo-ului de care s-a bucurat America în mare parte din istoria ei recentă. Istoria noastră e marcată de continuă schimbare – uneori spre bine, alteori spre rău. Trăind într-un sistem în perpetuu flux, lucrurile din jurul nostru de multe ori iau consistenţa fumului – astăzi sunt, mâine nu. Ca atare, dispariţia unui artist gen Deceneu poate fi interpretată a fi emblematică pentru efemeritatea a tot ceea ce este creat în România. Eu cred însă că Deceneu reprezintă un epitom al luptei în România. Omul a încercat să facă ceva şi a reuşit să schimbe lumea din jurul lui. Datorită lui Deceneu, sau şi datorită lui, avem, cred eu, o mişcare muzicală dinamică şi interesantă. Datorită unor mişcări gen FânFest şi Salvaţi Roşia Montană, avem o societate civilă mai activă şi mai dinamică.
De multe ori aud oamenii plângându-se că nu avem de fapt societate civilă, că nu suntem decât o masă de manevră pentru politicieni corupţi. Înţeleg cum au ajuns la o concluzie aşa de sumbră. Tranziţia nu a fost uşoară cu noi, şi mulţi români şi-au văzut visele spulberate în încercări deşarte şi starturi fără finiş. Cred însă că e nedrept să considerăm toţi politicienii corupţi (chiar dacă există multe lichele în Parlament, eu cred că majoritatea politicienilor au ales această carieră cu scopuri nobile în minte), şi cred că este nedrept să acuzăm întregul popor român de impotenţă.
Când americanii au pornit ultimul lor război in Irak, una din paralele care a fost foarte des folosită în şourile lor politice, a fost aceea a Revoluţie Române din 1989. Americanii subliniau că ar fi fost de preferat ca irakienii să îşi pornească propria revoluţie aşa cum au făcut-o românii. De fapt, mulţi au considerat exemplul Romăniei ca un model ideal pentru ce ar fi trebuit să se întâmple în Irak. Irakienilor le-a fost practic furată revoluţia, şi ca popor vor purta această cruce mulţi ani de acum încolo.
Românii, spre deosebire de irakieni, şi-au decis singuri destinul. Indiferent de toate teoriile conspiraţioniste care s-au vehiculat şi continuă să fie vehiculate (cum că revoluţia a fost o lovitură de stat, că ar fi fost o maşinaţie a KGB-ului, ş.a.m.d.), Revoluţia din 1989 este revoluţia noastră. Noi am pornit-o, şi noi am terminat-o. Ţin minte bine când străzile din Caransebeş (unde trăiam atunci) s-au umplut de oameni – bărbaţi, femei şi copii, bărboşi cu AKM-uri, visători cu steaguri, tineri cu pumnii încleştaţi. Oamenii aceia nu au fost o masă de manevră. Nici nu prea aveau cum să fie. Caransebeşul a fost al treilea oraş unde a pornit revoluţia (după Timişoara şi Lugoj), şi nu avea cine să organizeze pe toţi acei oameni într-un timp atât de scurt – mai ales într-un orăşel cu numai 30,000 de suflete. M-am pus şi eu cu frate-mio să ardem poze cu Ceauşescu, şi în momentul în care maldărul de poze strâns în faţa blocului a luat foc, ne-am simţit şi noi revoluţionari. Nu ne-am dat seama, dar am luat şi noi parte, o mică parte, la schimbare Romăniei. Gestul nostru, oricât de pueril ar părea în retrospectivă, a fost unul final – am făcut parte din masa de oameni din România care au pus punct comunismului şi au pornit pe un nou drum.
În anii grei ce au urmat revoluţiei societatea civilă din România a fost la fel de activă. Imnul Golanilor (http://www.youtube.com/watch?v=rkKs81wdAak) încă mă înmoaie ca pe o cârpă udă, şi îmi este încă proaspăt în memorie momentul în care bucureştenii au ieşit pe străzi în 1999, să protesteze împrotriva marşului minerilor care se îndreptau iarăşi, după alte 4 mineriade la începutul deceniului, spre capitală. Acea răbufnire a bucureştenilor a avut pentru mine însemnătatea salvării democraţiei din România. În faţa unor forţe de ordine depăşite şi prost pregătite, minerii păreau să aibă drum deschis spre Bucureşti. Eram în sesiune atunci, şi ţin minte că m-a cuprins un moment de panică. Ce se va întămpla cu România dacă minerii chiar vor ajunge la Bucureşti. Am simţit acel moment ca pe un moment de cumpănă în istoria României. În momentul în care bucureştenii au ieşit pe stradă însă, nu mi-a mai păsat dacă minerii vor ajunge sau nu în capitală. În acel moment, restul României a spus un răspicat NU – nu haosului şi nu democraţiei încropite cu târnăcopul şi bâta.
Nu suntem noi românii buricul pământului, dar nu suntem nici o masă de manevră. Am avut o istorie încercată, dar am ştiut cum să construim o cultură şi o identitate naţională care să ne permită să supravieţuim ca popor. Nu am dispărut niciodată de pe harta lumii şi am ştiut să dăinuim în ciuda unor foarte mari adversităţi.
Nu suntem noi românii buricul pământului, dar cred că avem potenţialul să facem ceva mare. Cred că putem face lucruri mari şi nu am nimic pentru a justifica această credinţă. Sunt, în terminologia lui Eric Hoffer, un Credincios Adevărat (“True Believer”). Cred că se poate. Cred că ar trebui să ne uităm nu numai în urmă, la faptele mari şi măreţe ale strămoşilor noştri, ci să ne uităm cu încredere spre viitor la ceea ce putem noi să facem … noi pentru noi … noi pentru nepoţii şi strănepoţii noştri … noi pentru restul lumii. Deceneu a ajutat la schimbarea mişcării muzicale din România. Eu unul aş da zile de la mine şi nopţi de la Polul Nord să pot ajuta cu ceva, cât de mic, la clădirea unei Românii mai bune.
Îți facem povestea cunoscută prin comunicate de presă, articole și postări pe social media care rezonează cu publicul tău țintă, conținut distribuit prin intermediul rețelei noastre de parteneri.
Servicii Cluj
Catalogul producătorilor clujeni.
frumos eseul 😉 noi toti care il ascultam inca pe decene asteptam cu mare drag sa revina ai face un lucru mare daca la-i putea convinge sa se urce din nou pe scena
Imi plac articolele chiar daca uneori am alte pareri. Eu cred că majoritatea policticienilor ajunsi in functii de conducere au ales această carieră cu scopuri meschine în minte.
Bai Marius, mi-ai dat aripi si mi-ai facut ziua mai roza. Ma bucur enorm sa vad ca sunt si altii care gandesc ca mine. Mocneste un foc in Romania si tine de noi sa il aprindem cat mai tare.
Felicitari pentru initiativa. Ai foarte mare dreptate in cele spuse: eu unul pot sa confirm faptul ca se intampla ceva, o miscare, un suflu nou, la nivel de societate civila. Umbland Clujul, cunoscand persoane si fiind in mijlocul evenimentelor, nu ai cum sa nu constati acest lucru, acest foc mognit care este sustinut si incet incet v-a creste, se v-a aprinde puternic.
E normal daca esti o persoana libera in cuget si actiune sa-ti dai seama de realitatea actuala: ca este foarte greu, ca politicienii nu fac foarte multe pentru noi, ca nu avem cea mai buna imagine in strainatate; dar in acelasi timp trebuie sa te gandesti la cei 45 de ani de dictatura, trebuie sa te gandesti la toata generatia, elitele noastre sacrificata in inchisori, la cenzura si oprirea deschiderii culturii si a spiritualitatii si iti vei da seama ca e nevoie de rabdare, ca trebuie sa treaca putin timp, sa zicem 20 de ani, ca e nevoie sa ne acceptam si sa ne redescoperim valorile nationale si naturale si sa nu incercam inventarea altora lipsite de esenta, ca practic suntem acum in momentul schimbarii, si ca acest lucru tine de noi, de fiecare! Incep sa creasca si sa se cizeleze roadele libertatii castigate in 89.
Si stii care e secretul? Secretul este ca la nivel de societate s-au creeat mici grupuri foarte compacte, care incep diferite activitati, miscari, programe, organizatii, creatii individuale, si care s-au pornit din sinceritate si dorinta de schimbare. Aceste actiuni cresc, si ce e cel mai important se intersecteaza! Fiecare isi duce propria lupta, insa in acelasi timp axele nu se despart si nu sunt paralele, se creeaza un sistem (o panza de paianjen) in care oamenii sau grupurile actioneaza intru schimbare. E asemenea unui zid, cladit caramida cu caramida. E vizibil lucrul acesta! Il intalnesc zilnic!
Numai bine!
Multumesc de aprecieri si de urari de bine Radu! Multzam si ca ti-ai rupt din timpul tau sa citesti eseul si sa scri un cuvant de bine … pica bine!
Frumos articol, revenit in tara dupa 2 ani “in strainatate” simt aceasta efervescenta si este energetica. Multumesc pentru articolele scrise cu foarte mare incarcatura emotionala sau argumentare economica de calitate. Spor la toate si mai ales la scris prin care cred ca reusesti sa faci generatia noastra sa se implice mai mult in schimbare.