Într-o perioadă în care discursul public vorbește despre „obligarea” tinerilor medici să rămână în țară, perspectiva din interior arată altceva: nu lipsa dorinței de a rămâne este problema, ci lipsa unui sistem care să le permită să o facă demn, corect și predictibil.
„O să se rezolve problemele dacă obligăm medicii să stea în România?”
Așa își începe, într-o postare pe Facebook, Alexia Petrovai, viitoare absolventă de Medicină din Cluj, reflecția despre viitorul ei și al celor aproximativ 6.000 de absolvenți de Medicină Generală care vor termina anul viitor în România. Studentă în ultimul an la Universitatea de Medicină și Farmacie Iuliu Hațieganu, ea vorbește din interiorul sistemului – nu din postura unui „fugar”, ci a unui tânăr medic care și-ar dori să rămână.
6.000 de absolvenți, 500 de posturi
„Anul următor termin facultatea și o să fiu parte din cei aproximativ 6.000 de absolvenți de Medicină Generală din țară. La anul, toți cei 6.000 o să concurăm pe două tipuri de poziții: locuri și posturi. Posturile, cam 500 pe an, vin cu un loc de muncă la pachet, pe când locurile, cam 5.000 pe an, sunt doar pe perioada rezidențiatului. Posturile din orașele mari (unde vrem toți) sunt atât de puține, încât am putea spune că sunt zero.”
Concluzia este simplă: „Nu este loc pentru toți.”
Încă din anul I, studenții sunt pregătiți psihologic pentru această realitate. „Facultatea ne pregătește mental din anul I cu ideea că nu este loc pentru toți.” Așa apar planurile de rezervă: „Unii învață franceză (ca mine), alții germană, nu pentru că vor să plece, ci pentru că vor să aibă o plasă de siguranță.”
Important este un detaliu pe care discursul public îl ignoră frecvent: „Nu am întâlnit niciun rezident care să nu-și dorească un loc de muncă în spitalul în care și-a făcut rezidențiatul.”
Concursuri „cu dedicație” și uși închise
Despre ocuparea posturilor din spitalele publice, Alexia este directă: „Pe cât de rare sunt, pe atât de «dubios» se ocupă. Se înscriu doar câteva persoane, câteodată doar una, pentru că se știe că majoritatea posturilor de la stat sunt «cu dedicație», fără să conteze că poate tu ești cel mai bun și cel mai pregătit.”
Mai mult: „Nu o dată, o singură persoană care a candidat pe un post a ajuns pe locul 2, pentru că posturile sunt «păstrate» pentru pile, iar «piloșii» primesc ponturi.”
În acest context, opțiunile devin cinice:
„• Pleci din țară
• Pleci în privat (multă baftă să te bage cineva în seamă)
• Casier la Kaufland, cu diplomă”
Nu este vorba, așadar, despre lipsa atașamentului față de România, ci despre lipsa accesului real la un traseu profesional predictibil.
„Rezident de foi” și exodul pentru „a fura meserie”
Despre experiența din Cluj, tonul este nuanțat: „Eu, la Cluj, am o experiență, per total, decentă. Sunt două tipuri de profesori: cei excepționali și cei care mai mult te încurcă.”
Problema majoră apare în rezidențiat: „După 3–6 ani ajungi «rezident de foi», iar în ultimul an nu poți să faci nicio intervenție simplă singur, pentru că în 95% din cazuri nu ți se dă voie. Garda veche îți taie aripile, ca nu cumva să înveți și tu și să le iei din pacienți.”
De aici plecările temporare sau definitive: „Fugi în locuri unde medicina se face pe bune: prin Franța, prin UK, aproape oriunde, doar ca să «furi meserie». Acolo vezi ce este normal și înveți, deseori, mai mult în 6 luni decât în câțiva ani ca rezident în România.”
Iar dacă revii? „Sistemul te blochează. Diplomele durează prea mult să fie echivalate, iar intrarea în spitalele publice este practic imposibilă, deși pregătirea ta i-ar putea ajuta pe toți.”
Costuri, gărzi și epuizare
„Am tot auzit că învățământul este gratuit. Well, nu chiar.”
„Aproape totul se plătește în facultate: de la halate, cărți, costume de clinică, stetoscop, workshop-uri, congrese, până la absențe, asta în timp ce tragi să rămâi la buget, pentru că facultatea costă 10.000–15.000 de lei pe an.”
În rezidențiat, munca este full-time: „Deja nu mai ești «student», ești doctor.”
Salariul mediu: „cam 3.500–6.000 lei net/lună.”
Gărzi: „4–5 gărzi pe lună, dintre care doar una este plătită.”
„Atunci, măcar să nu ne mirăm când vedem știri cu medici care mor prin spitale sau își iau viața din cauza problemelor de sănătate mintală.”
Ce ar însemna un sistem care îi ține acasă?
Printre soluțiile propuse de Alexia:
- Concursuri naționale de ocupare a posturilor, anunțate pe site-ul oficial al Ministerul Sănătății”
- Creșterea numărului de posturi și corelarea lui cu numărul de studenți
- Plătirea corectă a gărzilor
- Facilitarea echivalării diplomelor
- Beneficii pentru cei care aleg „deșerturile medicale
- Stagii organizate în străinătate, finanțate și recunoscute
- Posibilitatea de a face rezidențiat și în spitale private
„Este un subiect complex și nu se pot rezolva toate dintr-o singură lege sau declarație politică”, spune Alexia. Iar fraza ei finală sintetizează miza întregii discuții: „Nu trebuie să obligi pe nimeni să lucreze în România, doar dați-le oportunitatea să o facă.”
