Clujul Societăţii Civile

117

Clujul a votat pe 10 iunie. Rezultatele alegerilor au creat premisele unei competiţii între Primăria Clujului şi Consiliul Judeţean, şi au deschis o portiţă pentru o implicare mai activă a societăţii civile. În ultimii ani societatea civilă română a devenit din ce în ce mai activă şi a început să se coaguleze într-o forţă constructivă. Trecând peste simple acţiuni de protest, a reuşit în ultimii ani să oprească mai multe proiecte miniere cu potenţial distructiv asupra societăţii, mediului, şi economiei româneşti;  a provocat demiterea unor figuri politice incompatibile cu funcţia pe care trebuiau să o îndeplinească; a înlesnit readucerea în funcţie a unor oameni care şi-au dovedit competenţa în ultimii ani; a pus iniţiative importante pe agenda politicienilor; şi, a început să împingă noi oameni pe scena politică.

Orice politician cu scaun la cap şi-a dat seama că societatea civilă este o forţă care nu poate fi ignorată. La Cluj, nevoia de a implica societatea civilă este cu atât mai mare cu cât spectrul politic este divizat – Primăria de o culoare politică, iar Consiliul Judeţean de alta. Performanţa celor două blocuri politice principale la Cluj, va fi judecată în funcţie de proiectele  şi iniţiativele pornite şi finalizate până la sfârşitul mandatului de 4 ani.

Pentru a avea proiecte de succes, atât Primăria cât şi Consiliul Local trebuie să se aproprie mai mult de firul ierbii, să asculte ce spune gloata, şi să implice cât mai mulţi oameni ȋn viaţa urbei. La rândul ei, societatea civilă trebuie să se transforme dintr-o forţă amorfă, ȋntr-o forţă capabilă să susţină proiecte punctuale şi dispusă să pornească un dialog cu diferiţi factori de decizie. Asta nu ȋnseamnă că trebuie să vorbească mereu ȋn unison (forţa societăţii civile stă tocmai ȋn diversitatea ei), ci să găsească o voce comună pentru susţinerea unor proiecte de interes general.

În teorie, toate partidele politice reprezentate local şi-au exprimat disponibilitatea de a implica cât mai mult societatea civilă. Dacă, şi cum se va întâmpla lucrul acesta depinde atât de preţuirea lor reală a vocii străzii, cât şi de modul ȋn care societatea civilă va şti să se mobilizeze. Câteva lucruri sunt esenţiale în acest sens:

Încurajarea unei multitudini de opinii şi identificarea unor proiecte comune. De multe ori folosită ca un concept abstract, societatea civilă poate fi înțeleasă ca reprezentând întreaga masă de oameni ne-afiliată la un partid politic. Partidele politice au o voce comună şi ȋi reprezintă, ȋn teorie, pe cei care i-au votat; societatea civilă este formată dintr-o multitudine de voci şi opinii, şi reprezintă spaţiul de desfăşurare pentru cei care nu se simt reprezentaţi de politic. Ca atare, punctul forte şi punctul slab al societăţii civile, este eterogenitatea ei. Pe de o parte, este important că există cât mai mulţi oameni implicaţi ȋn viaţa de zi cu zi a comunităţilor lor – cele mai de succes sisteme sunt cele care au permis câtor mai mulţi oameni accesul la putere. Pe de altă parte, când fiecare ȋşi susţine propriul punct de vedere, societatea civilă se transformă ȋntr-o cacofonie de voci, gargară goală, şi timp irosit.

Pentru a avea cu adevărat impact, membrii societăţii civile trebuie să găsească puncte comune de discuţie, şi să găsească metode de a colabora pentru atingerea unor deziderate clare. Exemple bune ȋn acest sens sunt acţiunile coordonate pentru protejarea Roşiei Montane, şi acţiunile pentru extinderea spaţilor verzi şi a infrastructurii pentru biciclişti. Cei care s-au implicat ȋn aceste acţiuni reprezintă diferite crezuri politice (inclusiv apolitismul), diferite temperamente, şi diferite moduri de a vedea lumea. S-au coagulat ȋnsă ȋn jurul unor idei comune.

Tăria de a urma leaderi de opinie. Pentru ca societatea civilă să se coaguleze ȋn jurul unor idei comune, reprezentanţii ei trebuie să fie dispuşi să urmeze anumiţi leader de opinie (ȋn mare parte oameni care sunt dispuşi să dedice mai mult din timpul lor liber pentru susţinerea unei anumite cauze). Dacă partidele politice acţionează la unison, ȋn funcţie de ce spune conducerea lor, membrii societăţii civile reprezintă o multitudine de voci, fiecare cu propria părere. Când aceste păreri nu sunt fundamental diferite, trebuie să avem tăria de a urma pe cei dedicaţi unei cauze sau alteia – chiar şi atunci cănd nu suntem de acord cu ei 100%.

Există pe YouTube un filmuleţ drăguţ care explică atât importanţa leaderilor, cât şi importanţa celor dispuşi să-i urmeze:

Disponibilitatea de a lucra cu factori de decizie. Există o practică păguboasă la noi de a critica clasa politică la pachet. Nu că politicienii ar fi sfânţi, dar există destule exemple de oameni politici care doresc cu adevărat să contribuie la crearea unei Românii mai bune. O mare parte din schimbările pe care dorim să le vedem ȋn oraş pot fi înfăptuite numai de către autorităţile locale şi judeţene. Ca atare societatea civilă ȋn ansamblu, şi grupuri reprezentate ale societăţii civile, trebuie să devină mai adepte la a lucra cu aceste autorităţi. Un pas uşor de făcut ȋn sedimentarea unei astfel de relaţii poate fi făcut prin a ȋncuraja iniţiative publice cu care suntem de acord. Până şi cea mai cinică persoană va găsi ceva ce merită mai mult decât critici.

De exemplu, ȋn loc să criticăm insuficienţa pistelor de biciclişti, am putea ȋncerca să lucrăm cu autorităţile publice pentru a ȋmbunătăţi ȋn mod continuu această infrastructură. Putem să le spunem de exemplu care sunt rutele cele mai circulate din oraş, care sunt străzile cu trafic cel mai intens, care sunt căile ce necesită măsuri de siguranţă suplimentară pentru biciclişti, ş.a.m.d. Nu trebuie să fi psiholog pentru a realiza că oricem om (indiferent că salariul său este plătit din banii noştri sau nu) va fi mai dispus să colaboreze cu noi când ȋl tratăm ca pe un om, nu ca pe o scursură a societăţii.

Curajul de a propune idei noi. Am avut şansa să lucrez cu autorităţi din toată lumea, din New Orleans până ȋn Tbilisi. Peste tot pe unde am fost am ȋntâlnit oameni dornici să ȋnveţe noi metode de deservi comunităţile ȋn slujba cărora se aflau. Sunt mulţi oameni deştepţi la Cluj, şi mulţi experţi care ar putea sugera iniţiative noi pentru autorităţile locale. Frumuseţea unei idei bune este că deschide uşi de gândire şi acţiune, şi este contagioasă. Odată ce este adoptată de câţiva oameni, marea masă le-o ia pe urmă.

Un exemplu bun ȋn acest sens este programul de termoizolare al blocurilor pornit ȋn 2009 de guvern şi autorităţi locale. Chiar dacă este hulit şi criticat de unii (ca orice program ȋşi are hibele sale), eu consider acest program una din cele mai bune iniţiative publice din perioada post-decembristă. O să vă spun şi de ce.

Ȋn 1990, după Revoluţie, 85% din ansamblul de clădiri existente ȋn România, fusese construit după 1945 – ȋn timpul comunismului. Aproape 50% din aceste clădiri au fost blocuri de apartamente, construite din pre-fabricate, cu performanţă energetică slabă (betonul nu este un material termo-izolant bun), lipsite de identitate (avem cartiere ȋntregi pline de blocuri trase la indigo), şi gândite mai mult ca stupi de locuit (fără amenităţi elementare de genul supermaketurilor, barurilor, restaurantelor, băncilor, etc.). Pentru multe oraşe din România îmbunătățirea condițiilor de viaţă a cetăţenilor este strâns legată de găsirea de soluţii inovative pentru aceste cartiere de blocuri.

Ȋn Cluj, mai mult de 73% din populaţie trăieşte la bloc. Ca atare, o mare parte din strategiile de ȋmbunătăţire a calităţii vieţii ȋn oraş trebuie să ţintească acest grup. Centrul Clujului deja arată ca orice alt oraş din Vest. Ar trebui să urmeze cartierele acum. Având ȋn vedere ȋnsă anvergura problemei, e clar că autorităţile publice nu se pot ocupa de toate. Ele pot ȋnsă da tonul pentru pornirea unor iniţiative, şi pot asculta mai atent vocea cetăţenilor pentru a le afla doleanţele.

Un exemplu în care autorităţile publice au dat tonul este tocmai programul de termoizolare pe care l-am menţionat mai sus. Ȋn 2009, când programul a fost pornit, o mare parte din blocurile din România erau ȋn aceiaşi condiţie ȋn care le-a găsit Revoluţia din 1989. Ȋn 20 de ani, aceste blocuri nu au făcut altceva decât să se deterioreze. Programul de termoizolare a fost prima iniţiativă publică care propus soluţii pentru îmbunătățirea performanţei şi comfortului acestor clădiri.

La început însă, programul a fost primit cu mare reticenţă. Chiar dacă asociațiile de locatari trebuiau să plătească numai 15% din costurile finale, oamenii nu s-au prea înghesuit să acceseze aceste fonduri. Câţiva au făcut-o totuşi. Aceştia au fost “leaderii” iniţiali, care au dat tonul pentru restul oamenilor. Ca atare, ȋn momentul ȋn care primele proiecte de termoizolare au fost terminate, tot mai multe asociaţii de locatari au ȋnceput să se ȋnscrie pentru acest program. După un scurt timp, listele de aşteptare erau mai mari decât capacitatea autorităţilor de a le adresa.

Văzând că  răspunsul autorităţilor publice este tardiv, mai multe asociaţii de locatari au decis să pornească lucrări de termoizolare pe cont propriu. Doreau nu numai să aibe o performanţă termică mai bună ȋn apartamentele lor, dar şi să aibe un bloc la fel de “arătos” ca şi al vecinilor. Ȋn scurt timp, termoizolarea blocurilor a devenit o epidemie ȋn Cluj. Din cele 84,000 de apartamente existente ȋn oraş, peste 20,000 au fost termoizolate până ȋn vara lui 2011. Şi mai remarcabil însă  este că peste 15,200 dintre apartamentele reabilitate, au fost reabilitate cu fonduri proprii ale cetăţenilor. Ca atare, pentru fiecare apartament reabilitat cu fonduri publice, 3 au fost reabilitate cu fonduri private. Într-o ţară în care oamenii sunt mereu acuzaţi de inerţie, acesta este un lucru fantastic.

Alte asemenea iniţiative pot fi pornite de autorităţi publice, de societatea civilă, sau de o colaborare dintre cele două grupuri. O idee ce îmi place mult, este cea de “5% pentru cartierul tău” – propusă de societatea civilă şi adoptată destul de rapid ȋn campanii politice. Un asemenea program prevede alocarea a 5% din bugetul local pentru proiecte propuse direct de cetăţeni. Ca atare, comunităţile pot decide ele însele care sunt priorităţile lor principale, şi autorităţile locale pot aloca fondurile necesare finalizării acestor lucrări, sau pot porni iniţiative pentru a răspunde acestor cereri.

De exemplu, pornind de la termoizolarea blocurilor, se pot găsi o grămadă de alte idei pentru îmbunătățirea performanţei energetice şi a aspectului clădirilor. Mai jos am înșiruit câteva. (Randările sunt făcute de frate-meu – Cristi Ionescu-Heroiu.)

Cam aşa arată mare parte din blocurile de la mine din cartier – Zorilor.

Prin aplicarea unui strat termoizolant, blocul nu numai că are o performanţă energetică mai bună, dar şi un aspect mai plăcut (imaginea de jos). Bineînțeles, există la fel de multe păreri despre estetica lucrărilor de termoizolare cât există oameni, şi multi susţin că un nou strat de vopseală pe blocuri nu ȋmbunătăţeşte situaţia prea mult – pe principiul că dacă pui ruj pe porc, tot porc rămâne.

Ȋn mod ideal, lucrările de termoizolare ar trebui ȋnsoţite de lucrări de ȋnlocuire a ferestrelor şi a balcoanelor, pentru a avea un efect uniform. Fără reguli de urbanism clare, toţi oamenii din Cluj (inclusiv ai mei), au schimbat aspectul exterior al apartamentelor lor după bunul plac – ȋntr-o cacofonie de culori şi improvizări arhitectonice. Ca atare, viitoarele proiecte de ȋmbunătăţire a blocurilor ar trebui să fie dublate şi de reguli clare pentru asociațiile de locatari, ȋn ceea ce priveşte aspectul exterior al clădirilor ȋn care trăiesc. Exteriorul clădirilor trebuie ȋnţeles ca un bun comun al tuturor locatarilor din bloc, iar o improvizaţie arhitectonică făcută de un locatar poate scădea valoarea apartamentelor pentru toţi ceilalţi locatari din zonă.

La fel, exteriorul clădirilor reprezintă un bun public de care noi toţi ar trebui să ne bucurăm. Ce fac oamenii la ei ȋn casă e treaba lor, atâtă timp cât nu afectează structura de rezistenţă a clădirii. Ce fac cu exteriorul apartamentului lor e treaba noastră a tuturor. Ca atare, o serie de reguli urbane clare ar trebui să delimiteze ce e permis şi ce nu e permis ȋn lucrările de schimbare a aspectului clădirii.

Bineînțeles, nu ar trebui să ne limităm numai la lucrări de termoizolare pentru “ȋnfrumuseţarea” blocurilor comuniste. Există o mulţime de exemple ȋn lume de folosire a blocurilor ca spaţiu de exprimare pentru artişti (aveţi un exemplu aici în dreapta). Clujul se bucură de o comunitate de artişti fantastică.  Ar fi minunat dacă aceştia ar fi implicaţi (ȋn măsura ȋn care o şi doresc) ȋn ȋnfrumuseţarea spaţilor publice. De exemplu, studenţii la arte ar putea fi ȋncurajaţi să ȋşi susţină lucrare de licenţă prin finalizarea unei opere de artă publică. Ca parte a acestui proces, ei ar putea fi ghidaţi să interacţioneze direct cu locatarii unui bloc, să vadă cam ce şi-ar dori aceştia, şi ȋn acelaşi timp să le educe simţul estetic– mai toţi am beneficia de o educaţie artistică mai solidă. Ȋn acest fel, locatarii de bloc ȋşi ȋnfrumuseţează zilele cu o operă de artă la scara lor de bloc. Artiştii, la rândul lor, ȋşi termină astfel lucrarea de licenţă, ȋşi dispun talentul ȋntr-un spaţiu public, şi ȋnvaţă să răspundă gustului publicului mai larg (mulţi artişti sunt din păcate genii pustii care crează artă numai pentru ei, nu şi pentru alţii).

Proiecte de cosmetizare al aspectului blocurilor pot fi dublate de proiecte de generare alternativă a energiei. Blocurile reprezintă spaţii largi bătute de soare, şi s-ar preta la folosirea panourilor fotovoltaice. Aceste panouri pot genera energie pentru spaţiul public comun, sau pot fi destul de puternice pentru a genera energie pentru consumul de zi cu zi al locatarilor. Ȋn Germania, tehnologia fotovoltaică a evoluat aşa de mult ȋncât multe clădiri produc un surplus de energie pentru reţeaua locală.

Costurile tehnologiilor fotovoltaice au devenit din ce ȋn ce mai rezonabile, şi există chiar posibilitatea ca unul din noii investitori ȋn Cluj să producă panouri solare local (ceea ce le-ar scădea preţul şi mai mult). Ȋn funcţie de poziţia si detalile tehnice ale fiecărei clădiri, panourile pot fi puse direct pe faţada clădirii (vezi imaginea de mai jos), sau pe acoperiş … sau şi pe una şi pe alta.

Şi dacă panourile solare nu sunt de ajuns, se poate adăuga şi un covor exterior verde.

Mai jos vedeţi un exemplu real de covor verde pe un bloc comunist din Bucureşti.

… iar aici, pe o clădire din Paris.

Bineînțeles, când vine vorba de a crea un oraş mai verde, nu ar trebui să ne limităm numai la exteriorul clădirilor. Ceea ce nu observăm de la firul ierbii, este că majoritatea blocurilor comuniste dispun de o suprafaţă mare de “teren”, ȋn mijlocul oraşului, care rămâne ȋn mare parte ne-utilizată – acoperişurile (vezi imaginea de mai jos).

Unele asociaţii de locatari au folosit acest spaţiu pentru a extinde blocul cu ȋncă un etaj, şi pentru a face un ban ȋn plus. Mare parte din aceste spaţii rămân ȋnsă ne-folosite. Ele ar putea fi transformate ȋn mini-parcuri şi grădini de vară pentru cei care trăiesc ȋn ele. Ȋn America aproape fiecare clădire mare are amenajat un spaţiu public deasupra clădirii, unde locatarii se întâlnesc la o bere vara, sau la aer curat primăvara.

Sunt convins că se găseşte vreun inginer pe la noi care să găsească o soluţie tehnică inovatoare pentru a transforma acoperişurile blocurilor ȋn spaţii verzi. La fel sunt convins că există o mulţime de alte idei pentru transformarea cartierelor comuniste ȋn adevărate comunităţi. Rămâne numai ca cei care au asemenea idei să le comunice restului lumii.

Servicii Cluj

Catalogul producătorilor clujeni.

Marcel Ionescu-Heroiu
Articolul precedentLectură bilingvă din Opera poetică şi Cartea neliniştirii
Articolul următorRoșia Montană în imagini

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.